Alice , in tara "minunilor".
Astazi , am sa va spun o poveste trista cu animale, ce s-a intampat la tara si ale carei ecouri ne urmaresc inca dupa ceva ani.

Cum am cunoscut-o pe Alice :

Un anunt la ziar,. un banal anunt la ziar a fost mijlocul prin care am ajuns sa ne imprietenim. Din receptorul telefonului am auzit o adresa unde trebuia sa merg ca sa o vad. Mereu mi-au placut cainii si cred ca multi dintre ei simt asta si nu ma latra si nici nu fug.
Alice a fost in schimb rezervata. M-a lasat sa o mangai ,dar intr-un fel care imi spunea ca asta e un privilegiu pentru mine. Era,.in ciuda musculaturii, destul de delicata pentru un bull-terrier si reusea sa capteze mereu atentia, lucru de care se vedea ca era mandra.
Dupa cateva cuvinte schimbate cu proprietarul si plata,reuseam in sfarsit eu si sotia mea sa avem un bull-terrier pe care ni-l doream de ceva timp. Nu era un catel pentru monta sau pui ci pentru noi ,pentru companie si care in ciuda lipsei auzului s-a dovedit in timp foarte ascultatoare si atasata. Am colindat impreuna muntii dobrogei , am fost la mare si am facut zeci de fotografii din care se vedea foarte clar ca intre sotia mea si ea se legase o prietenie reala. Nu era pretentioasa , singurul lucru mai deosebit a fost faptul ca dormea cu adevarat bine si fara griji doar atunci cand era lipita" de sotia mea , si asta atunci cand nu incerca sa-i doarma pe cap. [la propriu]

Cainele este singurul animal care ne iarta pentru o nedreptate pe i-am facut-o cu voie sau fara ,inca inainte de a o face. Pe asta ma bazez si eu, acum ,la 7 ani de la intamplarile pe care urmeaza sa vi le povestesc.
Mereu am avut mare grija de cainii nostri. Vaccinuri la zi tratamente ,deparazitari,hrana adecvata, socializare,companie,completarea continua a cunostintelor noastre despre acea rasa.Insa apropierea de padure si ruralul, aveau sa ne puna in fata unei situatii pentru care nu ne-a pregatit nimeni iar prin aceasta poveste [deloc usor de asternut pe monitor], incerc sa va feresc pe voi de intamplari asemanatoare.
Totul a inceput de la un vaccin. De fapt de la o vulpe turbata care a strabatut intr-o noapte satul. Alertat ,primarul a dispus ca toti cainii din sat sa fie vaccinati obligatoriu si gratuit, antirabic.
Asa se face ca m-am trezit cu doi uriasi la poarta care ne-au spus ca trebuie sa ne vaccineze cainele obligatoriu. A urmat un schimb de replici in care le-am explicat ca in ciuda credintei lor despre animalele de casa ,cainele meu are vaccinarile la zi si ca vaccinul se pastreaza la rece nu in geanta pe caldura asa cum vad la ei.
Aproape reusisem sa-i fac sa plece cand au apelat la argumentul forte , cum ca vor avea mari probleme la serviciu daca se afla ca nu au vaccinat toti cainii si apare un focar de turbare in sat.
Am chemat-o pe Alice si i-am ajutat sa o vaccineze gandindu-ma ca are deja anticorpi pentru asta si nici nu va simti vreun efect.
Ma inselam !
La doua zile dupa asta Alice avea spume la gura si roiau mustele in jurul ei. Am chemat specialistii zonei care i-au mai facut injectii "de inatarire " spuneau ei.
Toate incercarile care au urmat, de indreptare a situatiei s-au soldat cu esec si asa se face ca la un moment dat ,ne regaseam eu si Alice , la umbra agudului din curte. Eu mangaind-o si ea traindu-si ultimile clipe ca personaj principal al unui tablou de nedescris, aprope inconstienta.
La un moment dat cu ultimile puteri s-a ridicat si a incercat sa se apropie de mine ,iar eu uluit de situatie m-am retras stupefiat si speriat totodata ca aratarea in care se transformase Alice stia ca eu sant acolo.
Ei bine,..acest pas inapoi este lucrul pe care il regret cel mai mult.